Clopotnița, de Ion Druță

Un profesor cu studii superioare, cu o inimă bolnavă de viață pe care o duce împovărată de ploile năprasnice și de glodurile lipicioase ale Căprianei. Un om cu sufletul zbuciumat de grijile Clopotniței lui Ștefan cel Mare și de tot ce înseamnă istorie. O ființă cu miros de gutui în suflet și cu doi ochi căprui aproape negri în inima lui sacrificată pentru tot ce e frumos, pentru dreptate, pentru cei 20 de apostoli ai săi, pentru pădurile Bucovinei, pentru cele două gări, care îl cheamă și se ceartă între ele pentru a-l căpăta.

Acel sac de cartofi ce nu l-a lăsat să schimbe voia destinului aducându-l în zori de zi la Căpriana. La tot ce avea el mai scump: la grădina cu gutui, la omul cu palmele numai noduri, dar care știa să plămădească acea aromă de amară a dragostei sale, la țigăncușa cu ochi frumoși, la cântecul lelei Arghira, la cei 20 de apostoli ai săi ce nu au mai însușit Revoluția Franceză cu faimoasa cădere a Bastiliei, la dealul Clopotniței, deși împânzită de cenușă, la hronicul mult râvnit, la istoria neamului său.

Întors la acel ”te iubesc”, șoptit după patru ani de căsnicie pe dealul Clopotniței în timp ce aceasta îmbrăca haină nouă de scânduri bătute în cuie. Horia Holban – un copac înalt cu voință puternică, având câte un ram pentru fiecare grijă a satului și prin care trece odată cu aroma de gutui și mândria bucovineană. Un om pentru care gura beciului din curtea școlii, cu umbrele ce ies de acolo înseamnă mult. O inimă ce a putut fi alinată doar de glasul clopoțel al Mariei Moscalu.

Din romanul ”Clopotnița” de Ion Druță